‘’Wise Men’’ si cresterea economica in Romania

     In ultimul sfert de secol economia Romaniei a crescut in medie cu 1,2% pe an. Aceasta rata de crestere este inferioara atat mediei EU-15, care a avansat cu 1,6% in aceeasi perioada, cat si multor altor tari din Europa centrala si de est, care au crescut cu rate cuprinse intre 1,5% – 2,3%. Dintre economiile din regiune doar Bulgaria si Ungaria au avut rate de crestere economica inferioare.

     Desigur, alegerea perioadei de referinta  poate influenta semnificativ aceste inferente. De exemplu,  in perioada 2000-2013, din momentul inceperii negocierilor aderarii Romaniei la UE, cresterea medie anuala a economiei Romaniei a fost de 3,4%, una dintre cele mai mari din regiune. In aceasta perioada diferentialul de crestere anual intre Romania si EU-15 a fost de +2,4 puncte procentuale,  sustinand procesul de convergenta.

     Insa, din momentul initierii crizei economice, cresterea anuala medie a scazut din nou, la 1% sub rata de crestere a Germaniei. Aceasta cifra este, in fapt, influentata puternic de rezultatul din 2013, an in care agricultura a avut un aport substantial; in perioada 2009-2012, cresterea anuala a Romaniei a fost de numai 0,4%, printre cele mai scazute in regiune.

     Din perspectiva ultimului sfert de secol economia autohtona pare sa aiba perioade de crestere propice in momentele de euforie globale/regionale. Insa aceasta performeaza, relativ la alte tari din regiune, sub standard in perioadele in care socurile externe au impact asimetric asupra economiei si cand, calitatea politicilor economice autohtone ar trebui sa faca diferenta. Acest argument este sprijinit si de amplitudinea exacerbata a cresterii/scaderii economice in Romania, fapt ce reflecta carente in modul de conceptie si implementare coerenta a politicilor economice. In perioada 2000-2013 Romania a avut cea mai mare volatilitate a cresterii economice, 3,9 procente fata de 2,2 procente in UE-15, 1,8 procente in Polonia sau 2,3 procente in Germania. Intre 1990 si 2013 deviatia standard  a avansului economic a fost de 5,5 procente, a doua ca marime dupa Bulgaria.

     Aceasta stare de fapt impune identificarea unor solutii atat pentru a ridica nivelul ratei de crestere economice in viitor cat si pentru a reduce amplitudinea ciclurilor economice de avant si prabusire.  Atingerea acestor obiective se poate face numai prin imbunatatirea semnificativa a calitatii politicilor economice din Romania. Din acest punct de vedere directiile de actiune sunt multiple. In primul rand partidele politice ar trebui sa-si consolideze serios departamente de analiza economica care sa poate genera programe economice coerente, pe termen mediu, bazate pe principii economice si o filozofie integrata. Si la nivelul administratiei publice centrale ar trebui intarita in mod consistent expertiza tehnica. Este de neconceput ca la aproape un sfert de secol de economie de piata directiile economice sa fie inca date, in mare masura, de institutii externe,  iar dezbaterea publica pe teme de politici economice sau a impactului acestora in economie sa fie practic inexistenta.

     Un pas important in procesul de facilitare a acestor dezbateri ar fi infiintarea unui Consiliu de Dezvoltare Economica (CDE), similar cu cele existente in Germania (‘’The German Council of Economic Experts’’ sau generic “Five Wise Men”, fara a fi discriminatoriu, printre cei cinci fiind si femei!) sau SUA (‘’The Council of Economic Advisers’’) de exemplu. Din punct de vedere institutional, neutralitatea acestuia ar fi mai bine servita daca s-ar afla sub Presedintie, asa cum este in Germania sau SUA, insa exista si variante in care aceste grupuri de experti raspund Parlamentului (ca ‘’The Council of Economic Advisers’’ in Scotia,) sau chiar primului ministru (ca si ‘’Economic Council’’ in Polonia).  Data fiind arhitectura institutionala autohtona, pentru Romania varianta mai potrivita ar fi o replicare a modelului german. Ideea de infiintare a CDE nu este noua, ea a mai fost propusa in 2010 in cadrul programului de relansare economica elaborat de Consiliul Investitorilor Straini.

     Rolul CDE ar fi masiv in conjunctura economica actuala. In primul rand ar identifica obiectiv punctele de reper referitoare la directiile de dezvoltare a economiei in conjunctie cu riscurile aferente. In al doilea rand ar imbunatati semnificativ calitatea dezbaterilor pe teme de politica economica in Romania. Si nu in ultimul rand ar intari cadrul institutional in procesul de formulare al politicilor economice. Decizii ca aderarea Romaniei la Uniunea Bancara Europeana sau intrarea in zona euro, de exemplu, trebuie sa se bazeze pe analize serioase care sa identifice costurile si beneficiile pe termen lung pentru economie. Intrarea Romaniei in zona euro in 2019, asa cum este gandita pe moment, ar fi prematura, datorita nivelului redus al dezvoltarii economice. La fel cum  Romania ar trebui sa-si reconsidere orizontul 2016 de aderare la Uniunea Bancara Europeana, adoptand deocamdata o strategie de asteptare. Aceste decizii sunt fundamentate exclusiv ca factor de motivare politic pentru atingerea unor tinte, avand o tangenta redusa cu realitatea economica.

     In lumea globalizata de astazi, socurile economice se manifesta  cu precadere la nivel local iar intrarea intr-un club nu reprezinta neaparat un factor de protectie. Rolul politicilor economice autohtone in asigurarea unei rate de crestere economica superioare devine crucial. Iar pentru aceasta este o nevoie acuta de infiintarea unor structuri care sa sprijine acumularea de expertiza necesara formularii coerente si comprehensive a acestor politici economice.

Autor: Laurian Lungu

Sursa: www.contributors.ro

Ghidul înțelegerii PIB pentru începători. De ce suntem in recesiune

     "Vă simțiți bulversați de interpretările diferite pe care economiștii și politicienii le dau recentelor date statistice privind PIB? Veți fi poate surprinși să aflați că toți au un pic de dreptate, sau mai degrabă că adevărurile nerostite de fiecare dintre ei (din diverse motive) reprezintă partea cea mai consistentă pe care trebuie să o asimilăm pentru a căpăta o înțelegere adecvată a realității. Poate acest scurt ghid vă va ajuta să realizați mai bine (ne)importanța PIB și situația actuală și de perspectivă a României.

De ce suntem în „recesiune tehnică”? Simplu!

Cred că cel mai util este să încep de la o formulă foarte cunoscută de calcul a PIB:

Consum (C) + Investiții (I) + Cheltuieli guvernamentale (G) + Exporturi nete (NX) = PIB

Ce ne spun statisticile?

-        Exportul net. România este net importator (importăm mai mult decât exportăm), astfel ceea ce contează este cât de mare este discrepanța dintre importuri și exporturi. În ultimii ani exporturile au crescut mai rapid decât importurile și astfel dinamica ultimului element din ecuația PIB a avut o contribuție pozitivă. Dar în prima jumătate a lui 2014 importurile au avansat mai repede decât exporturile. Deficitul comercial FOB-CIF în semestrul I 2014 a fost de 12619,8 milioane lei (2833,5 milioane euro), mai mare cu 1488,3 milioane lei (298,8 milioane euro) decât cel înregistrat în semestrul I 2013. Așadar, exportul net a pus frână creșterii PIB.

-        G a scăzut în primul semestru cu 0,3% față de perioada similară din 2013. În termeni reali scăderea este și mai mare. În comparație cu ținta asumată de govern, cheltuielile publice au fost mai mici cu circa 9 mld. lei. Deci cheltuielile guvernamentale mici rimează cu scăderea PIB.

-        Investițiile. Aici știm că investițiile nete au scăzut drastic în primul trimestru față de perioada similară din 2013, cu 7%, scădere continuată probabil și în trimestrul al doilea. Ca fapt divers, lucrările de construcții au scăzut cu 10% în primul semestru din 2014 față de semestrul I din 2013. Așadar, investițiile mai mici au tras PIB în jos.

-        Toată lumea vorbește de relansarea consumului. Ei bine, a crescut consumul? Avem la dispoziție o informație statistică cheie pentru a observa răspunsul: încasările din TVA. Deși acestea au crescut cu 1,9% față de primul semestru din 2013, aceasta înseamnă că au rămas aproape constante în termeni reali și se află cu 1,5 mld. lei sub ținta asumată de guvern. Deci informațiile privind consumul nu susțin creșterea PIB.

Concluzia? Toate informațiile statistice disponibile susțineau ipoteza unei stagnări sau chiar reduceri de PIB, “analiștii” economici nu trebuiau să fie prinși pe picior greșit. 

Cât este de relevantă această recesiune pentru dinamica PIB?

     Guvernul afirmă că scăderea economică din primele două trimestre este doar un efect statistic și se datorează nivelului prea ridicat la care a ajuns PIB la finalul anului trecut. Cu alte cuvinte, senzația de viteză mică de deplasare pe care o avem acum vine din faptul că în 2013 am apăsat prea tare pedala de accelerație. Fără a constitui un argument cu mare putere explicativă, există un sâmbure de adevăr în această perspectivă. Și este adevărat că trendul general este mai degrabă de creștere a PIB, așa cum vom vedea la sfârșitul anului. Deci, pe de o parte, această recesiune este puțin relevantă. Dar pe de altă parte este foarte relevantă. Faptul că întâmpinăm recesiuni mici și dese arată volatilitatea creșterii economice, implicit lipsa ei de sustenabilitate. Faptul că un an agricol excepțional (2013) poate afecta atât de mult dinamica PIB este un lucru îngrijorător, care demonstrează dezvoltarea primitivă a „capitalismului” românesc. Cu un PIB meteosensibil bunăstarea noastră nu este în siguranță. Concluzia? Ar fi bine să nu ne speriem prea tare de actuala recesiune, dar nici nu a fost bine să ne lăudăm cu PIB-ul din 2013 (mda, “tigrul Europei”…)

Cât de relevant este PIB pentru nivelul de trai?

     Aici trebuie înțelese trei probleme: (1) economia subterană, (2) polarizarea socială și (3) metodologia de calcul a PIB.

(1) România are un sector informal masiv iar evaziunea fiscală, după cum a arătat Consiliul fiscal, a crescut în ultimul deceniu indiferent dacă economia a fost în avânt sau în criză. Presiunea fiscală în creștere a contribuit probabil la acutizarea problemei. Astfel, din ce în ce mai multe tranzacții și afaceri scapă evidențelor oficiale. Pe blogul personal și în presă am susținut în repetate rânduri că economia subterană reprezintă o supapă în lipsa căreia economia în ansamblu s-ar fi prăbușit. Că regimul impozitării este în fond un regim politic, iar mica evaziune reprezintă reacția firească și exasperată a cetățenilor și antreprenorilor contra lagărului fiscal impus asupra lor. Cu cât economia subterană crește în dauna celei oficiale, cu atât PIB își pierde relevanța. Să ne referim la două subiecte concrete, atașate discuției despre PIB: și-a revenit consumul? Dacă ne uităm la comerțul cu amănuntul – da; dacă ne uităm la încasările din TVA – nu; dacă ne uităm la intensitatea traficului auto din București sau la mișcarea turiștilor – da; dacă analizăm mediul rural – nu. Cel mai probabil consumul și-a revenit dar acest lucru nu se reflectă bine în statistica PIB. Dar construcțiile, sector în care munca la negru are o importanță deosebită? Oficial ne merge rău, neoficial multă lume își renovează locuința, își mai construiește un gard… Mi se pare evident că PIB subevaluează veniturile/cheltuielile generate în acest sector. Concluzia? PIB a scăzut în prima parte a acestui an, dar nivelul de trai nu.

(2) Contribuția diverselor regiuni la formarea PIB (implicit distribuția avuției) este foarte diferită la scară națională. Pentru a da un singur exemplu – care și el ascunde inegalități profunde – regiunea București-Ilfov cuprinde 10% din populația țării dar generează 25% din PIB. În aceste condiții este evident că o creștere a PIB de câteva procente anual trece neobservată de o bună parte din cetățeni. Dacă ținem cont și de faptul că creșterea recentă a  PIB (excluzând agricultura, unde oricum marile exploatații s-au dezvoltat rapid) provine din contribuția câtorva fabrici exportatoare, avem o imagine și mai clară asupra fenomenului. Să încercăm o paralelă între economie și  biologie. Pentru ca creșterea PIB să se reflecte în creșterea echilibrată a nivelului de trai este nevoie ca această valoare adăugată să fie distribuită în economie la fel de eficient pe cât este distribuit sângele în organismul uman; este nevoie ca toate comunitățile să fie racordate la producerea și distribuirea avuției, printr-un sistem circulator asemănător celui sanguin. Din păcate economia României are foarte puține artere funcționale, iar capilarele sunt atât de atrofiate încât puține regiuni beneficiază cu adevărat de puțina valoare creată. În concluzie: între o creștere de 1% și una de 3% mare diferență nu este. Cea mai mare parte a creșterii PIB se capitalizează la nivelul unui segment restrâns de populație. Din acest motiv și nu doar în România mulți economiști spun că, pentru ca majoritatea să simtă o îmbunătățire în nivelul de trai este nevoie de o creștere a PIB de 5% anual sau chiar mai mare (cazul Indiei sau al Chinei).

(3) Din metodologia de calcul a PIB, rezumată în ecuația de mai sus, s-ar putea înțelege că variabilele din partea stângă (consumul ș.a.m.d.) reprezintă factorii determinanți ai PIB. Greșit. Formula PIB ne arată cum se împrăștie PIB-ul, unde se duce producția realizată, nu cum se formează ea; de aceea această metodă de calcul a PIB se numește „metoda cheltuielilor” (sau „după destinația PIB”-ului). Ce rezultă de aici? Că este greșit să deducem că stimularea consumului sau creșterea cheltuielilor publice ar putea crește avuția națiunii. Acest lucru este ușor de înțeles la nivel individual: nimeni nu s-a îmbogățit vreodată cheltuind mai mult! Rețeta îmbogățirii este exact opusă. Producția nu poate crește decât prin economisire și acumulare continuă de capital, care să permită inovația și creșterea productivității proceselor economice; desigur, investiția judicioasă, deșteaptă și prudentă este necesară, altminteri risipim tot capitalul adunat – așa cum s-a întâmplat în bună măsură în timpul comunismului sau al anilor de boom economic. Afaceri de genul „sapă șanțul, umple șanțul”, caracteristice în general activității guvernamentale, nu fac decât să umfle contabil PIB în vreme ce sabotează bunăstarea socială. O astfel de creștere a PIB, bazată pe cheltuieli publice, discreționare, este o creștere pauperizantă; arată bine în statistică dar prost în realitate, pe măsură ce capitalul societății este risipit în finanțarea unor proiecte fără legătură cu nevoile oamenilor, așa cum sunt ele exprimate pe piață.

Cum sună viitorul?

     După două trimestre ratate, este îndoielnic că în acest an creșterea PIB va depăși 2%. Desigur, așa cum am spus mai sus, guvernul poate face multe ca să infirme această predicție – din păcate! Are spațiu fiscal să sporească cheltuielile publice, crescând practic PIB din pix. Bunăstarea românilor depinde însă de nițel mai mult decât de decizia guvernului de a împărți bani… luați mai întâi tot de la cetățeni. Iar contextul este potrivnic bunăstării. Pe plan global economia suferă, în special țările europene dezvoltate lâncezesc sub povara imenselor datorii și investiții eronate din trecut. Pe plan local statul a continuat să crească fiscalitatea și, în absența unei viziuni reformiste, noi creșteri de impozite ne pasc în 2014. Economia este dominată de instituții și comportamente ineficiente, care grevează investițiile private, acumularea echilibrată de capital și creșterea nivelului de trai.

Autor: Bogdan Glava

Sursa: http://www.contributors.ro/

“Era mai bine pe vremea lui Ceauşescu”

     "Să analizăm cât mai la rece această afirmaţie, pe care au ajuns să şi-o asume inclusiv 68% dintre cei născuţi DUPĂ 1989, conform unui sondaj recent. 
    
      Mai întâi, câteva cifre. În 1989, salariul mediu era de circa 3.000 de lei, iar o franzelă – 4 lei, deci dintr-o leafă puteai cumpăra 750 de pâini. Azi, salariul mediu e 1.606 lei, iar o pâine 1 leu, aşadar poţi cumpăra 1.606, de 2,14 ori mai multe ca atunci. 
   
     Tot astfel, atunci o leafă plătea 2.000 de ouă – azi 3.100, 202 kg zahăr – azi 286, 565 kg de făină vs. 500, 206 pachete de unt – 311, 206 litri de ulei – 233, 66 kg carne de vită cu oase vs. 140. Vezi acest articol, cu mulţumirile de rigoare datorate lui Cristian Orgonaş. Calculele sunt la nivelul 2011, când salariul mediu net era doar 1.400 de lei.
     
     Există şi produse alimentare al căror preţ a crescut semnificativ, relativ la venituri: 1.442 kg cartofi – azi doar 560, 1.488 kg de sare vs. 933. Dar grosul e dat de alimente care s-au IEFTINIT. 

     Mai departe. Întreţinerea. La sfârşitul anilor 80, întreţinerea unui apartament de 3 camere – 3 persoane, într-un cartier bucureştean mărginaş, era de circa 300 de lei pe lună, adică 10% din salariu mediu. Astăzi, ea ajunge la cam aceeaşi sumă, sau chiar mai mult, ceea ce înseamnă 18,68% dintr-un salariu. Dar plăteşte cu totul altceva! Căci atunci n-am avut apă caldă NICI VARA timp de 4 ani, apa rece şi curentul se opreau câteva ore în fiecare zi, iar iarna am măsurat în dormitor 16 grade Celsius. Ce să compari?

     Din motive similare, n-are rost să comparăm preţurile la bunurile de folosinţă îndelungată. E ca şi când am pune în balanţă costul unui suc “Zmeuro” cu cel al unui fresh de portocale.

     Să amintim totuşi că o Dacie costa 70.000 de lei, adică 23,3 salarii medii, iar azi un Logan – de o calitate incomparabilă – circa 30.000 de lei, respectiv 18,68 salarii medii.

     În fine, casa. În anii 80, un apartament de 3 camere în Drumul Taberei era 160.000 de lei – 53,3 salarii medii, iar azi (cu termopane, uşă metalică, gresie etc.) găseşti oferte cu 242.000 – 150,68 salarii. Aici, da, avem o creştere spectaculoasă, chiar şi acum, după căderea pieţei imobiliare.

     De subliniat însă că toate aceste comparaţii sunt corecte DACĂ luăm în serios raportările oficiale ceauşiste privind salariul mediu. În realitate, acesta s-ar putea să fi fost semnificativ mai mic. Preţurile produselor şi serviciilor, însă, nu puteau fi falsificate, căci le plăteam direct, erau la vedere.

     Oricum, trăgând linie, argumentul „totul era mai ieftin” nu se susţine.

     Cu atât mai mult cu cât acest „totul” ascunde o eludare a realităţii: „totul” de azi este faţă de „totul” de ieri ca Statele Unite faţă de Lihtenstein. De aici, de altfel, una dintre explicaţiile senzaţiei că se trăieşte mai prost şi ale nostalgiei aferente. Dar să le luăm pe rând.

     1. Este incontestabil faptul că unii chiar trăiau mai bine înainte de decembrie 1989. Dar, în locul lor, nu m-aş arunca să anunţ asta public… Deşi, conform dictonului „La vremuri noi, tot noi”, majoritatea activiştilor de partid, a securiştilor şi a demnitarilor de tot soiul şi de toate rangurile au „luat faţa” şi în capitalism, totuşi sunt destui cei care au pierdut privilegii pe cât de importante, pe atât de nemeritate. NU TOŢI ROMÂNII AU TRĂIT LA FEL. Existau magazine de partid, aprovizionări preferenţiale, pile, relaţii, „dat prin spate” etc. Mai mult, chiar şi în privinţa confortului, chiar la bloc, existau excepţii remarcabile. De-a lungul deceniului 9, în grupul de clădiri din jurul complexului „Drumeţul” nu s-a oprit niciodată curentul electric! Cine ştie cine locuia acolo… Întreg cartierul se scufunda în întuneric, numai „Drumeţul” sclipea, ca o navă extraterestră!

     2. În anii 80, raportul salariaţi-pensionari era de aproximativ 1:1. Azi, un salariat susţine 2 pensionari, plus celelalte persoane inactive economic (copii, persoane cu dizabilităţi, bolnavi), raport pe cale de a se deteriora şi mai rău. Nu în urma unui fenomen natural, nu pentru că aşa ar fi cerut autorităţile, nu pentru că ar fi ceva care ţine de capitalism, ci pentru că AŞA AM VRUT NOI. S-a ieşit la pensie pe rupte, pe motiv de boală (de multe ori inventată sau exagerată) ori – înainte de termen – fără niciun motiv. Decât acela că oamenii n-au mai dorit să lucreze.

     3. Varietatea de produse şi servicii, de necomparat cu ce exista în 1989, a dus la mult mai multe şi mult mai mari cheltuieli PENTRU TOATĂ LUMEA, inclusiv cei mai săraci dintre români. Câţi nu au azi telefon mobil? Dar cablu TV? Adăugaţi, pentru foarte mulţi, Internetul, tot soiul de dispozitive electronice, aerul condiţionat etc. Avem de trei ori mai multe maşini şi, dacă atunci benzina abia se găsea, acum o risipim în ambuteiaje la stopuri. Două milioane de români ies anual din ţară! Restaurantele, cafenelele şi cluburile sunt permanent pline. Toate astea costă alţi bani decât cartela de zahăr şi ulei… Şi, cum nu ne ajung banii, împrumutăm. 4 milioane de români (adică vreo patru milioane de familii, deci în realitate peste 10 milioane de oameni) au rate la bănci, rate care uneori depăşesc 50% din venituri.

     4. Înainte, diferenţa dintre cei mai bogaţi şi cei mai săraci români era incomparabil mai mică decât este azi, ceea ce stârneşte frustrarea şi potenţează egalitarismul. Românii preferă „să avem cât avem, dar toţi la fel”, ca o variantă a principiului cu capra: să fie slabă şi capra vecinului. Un potentat ante-decembrist nu putea să-şi „tragă” vilă (a rămas celebru scandalul de la Piatra Neamţ), să aibă maşină foarte scumpă, nici măcar haine prea bătătoare la ochi. Nici măcar la vârful vârfului. Ce maşină de lux avea Nicu Ceauşescu, beizadea nec plus ultra?

     5. Deşi e imposibil de mărturisit aşa ceva (uneori nici măcar faţă de sine), o parte din nostalgia pentru perioada ante-decembristă este legată de modul în care ne adaptaserăm la sistemul „noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”. Ne complăceam şi ajunsese să ne convină aşa. Într-un sistem în care n-aveai voie să n-ai un loc de muncă, riscând să fii acuzat de vagabondaj, concedierile erau foarte rare, ca şi alte sancţiuni. Practic, în multe locuri, puteai să nu faci mai nimic şi totuşi să-ţi păstrezi locul de muncă şi să-ţi primeşti salariul. Cum să nu tânjeşti după asta? Oameni suntem…

     6. Trecerea la economia de piaţă nu a însemnat numai reinstaurarea – după jumătate de secol de comedie amară – a relaţiei dintre ce-cum-cât munceşti şi ce bani primeşti (o relaţie încă departe de-a fi corectă, dar funcţionând totuşi, măcar parţial); nu numai dispariţia garantării locului de muncă, orice (nu) ai face; ci şi „aruncarea în apă”, atât pe piaţa muncii, cât şi pe cea a produselor şi serviciilor. Cu puţine excepţii, angajatul epocii comuniste nu avea practic nicio responsabilitate, nu trebuia (ba chiar îi dăuna!) să aibă idei, iniţiative, nu trebuia să găsească el clienţi, să obţină contracte, să se zbată. Astăzi, suntem toţi în luptă directă cu tot ceea ce există – nu numai în România, ci în întreaga lume! Este, fireşte, mult mai greu.

     7. Între 1980 şi 1989 am lucrat într-un domeniu tehnologic de vârf (IT), în cadrul unei ramuri industriale de mare greutate (metalurgia), aşa că ştiu foarte bine ce spun: perioada comunistă a însemnat şi o severă desincronizare profesională. Un coleg observa cu îndreptăţire: „Noi nu că nu mai avem ce au ăia din Occident, dar nici măcar nu mai ştim unde au ajuns!” Trecerea bruscă la capitalism a provocat mari probleme, până azi, din această cauză, mai ales celor care depăşiseră o anumită vârstă, când ţi-e greu şi să treci examenul auto, şi să înveţi o limbă străină. Aşa cum destui scriitori consacraţi înainte de 1990 au descoperit că nu sunt în stare să scrie liber, fără „şopârle”, tot astfel multor români le-a venit greu să-şi actualizeze cunoştinţele profesionale – mai ales în condiţiile în care baza materială şi logistica unei mari părţi din economia naţională erau uzate atât fizic, cât şi moral, iar de acces la documentaţie nu putea fi vorba. În aceste condiţii, în România s-a dezvoltat paroxistic un fenomen care oricum ne cam caracteriza: soluţiile artizanale, improvizaţiile, legatul cu sârmă. Or, după 1989, n-a prea mai ţinut. Şi ne e greu. Aşa că suntem nostalgici.

     Toate cele de mai sus sunt valabile pentru românii care în momentul decembrie 1989 erau adulţi. Mai mult, greutatea lor e direct proporţională cu vârsta – până la limita celor care apucaseră să cunoască şi să înţeleagă România ante-comunistă. Nu e deloc întâmplător că revoluţia – atât cât a fost revoluţie, adică până în 22 decembrie, 12:47, ora decolării lui Ceauşescu – a fost făcută de tineri şi foarte tineri. Cum bine spunea cineva, comunismul a fost precum Cernobîlul: cu cât te-ai aflat mai aproape de epicentru şi cu cât ai stat mai mult, cu atât eşti mai iradiat. Tinerii nu erau îndoctrinaţi, reduşi la stadiul de legume („un popor vegetal”), consolaţi, victime-complici, fricoşi, colaboraţionişti – precum părinţii lor – şi au decis că nu mai suportă conformismul acestora. Decembrie 1989 n-a fost numai o revoltă împotriva sistemului comunist, concentraţionar, dictatorial, ci şi una împotriva adulţilor care – cu o mână de excepţii – nu făcuseră nimic vreme de o jumătate de secol pentru a se scutura de aberaţia sufocantă şi (sin)ucigaşă.

     Şi atunci? Cum se explică faptul că o mare parte dintre tineri cred că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu?

     În primul rând, nu vorbim despre aceiaşi tineri! A trecut, totuşi, aproape un sfert de veac! Cei care aveau 15-25 de ani în decembrie 89 au acum 38-48. Unii au plecat de mult din ţară, alţii au reuşit să-şi găsească un loc cât de cât sau chiar au pus bazele unei afaceri bunicele. Nici pe unii, nici pe ceilalţi nu-i mai interesează ce s-a ales din idealurile lor de acum 23 de ani. Au descoperit pe cont propriu ceea ce era lege înainte de 1989: Nu contează dacă nu se găseşte unt, contează dacă EU am făcut rost de unt.

     Cât despre cei care au azi 15-25 de ani, explicaţia e evidentă. „Tânăra generaţie, căreia îi aparţin şi eu, este departe de-a înţelege trecutul. Aproape nimic din prezent nu o ajută”, scria Valentina Scarlat, elevă de liceu, participantă la prima ediţie a concursului de eseuri iniţiat de Fundaţia Corneliu Coposu (între timp au mai fost două). A fost suficient ca o organizaţie minusculă să lanseze o asemenea competiţie pentru ca sute de adolescenţi CARE NU ŞTIAU NIMIC, PENTRU CĂ NU LI SE SPUSESE, să se documenteze, să afle şi să fie şocaţi de ceea ce au aflat! Despre Coposu, despre închisorile comuniste, despre comunism. Mai toţi au ţinut să se scuze: „Părinţii nu ne-au spus nimic” sau „Comunismul şi tot ce s-a întâmplat în România sunt fie expediate de părinţi în termeni nu întotdeauna denigratori (! – n. TCZ), fie expuse cam sec în manualele de istorie” (Adriana Amalia Pârcălabu). Ori deloc, mai nou, pe motiv că este „o perioadă controversată”!

     Dar nu vă faceţi iluzii, dragi adulţi nostalgici: nu e nevoie decât de o scânteie ca tinerii să afle şi să înţeleagă. Experienţa formidabilă pe care am trăit-o cu concursurile Fundaţiei Coposu se adaugă la ceea ce face Academia Civică, de 20 de ani, cu Şcoala de vară de la Memorialul Sighet, la a cărui aniversare l-am auzit pe Dan C. Mihăilescu spunând că a devenit optimist după ce a conferenţiat în multe locuri, în faţa a sute de „oameni între 12 şi 25 de ani” (ce frumos spus!) CARE ŞTIU. Ştiu ce şi cum a fost comunismul.

     „Sigur”, a adăugat criticul, „nu sunt toţi, dar ei sunt sămânţa viitorului”.

Sursa : http://www.contributors.ro/